Masajul, catalogat drept unul dintre primele gesturi terapeutice, se practica din cele mai vechi timpuri si a fost apreciat de aproape toate civilizatiile . In timp, in functie de zona geografica, de cultura si filozofie s-au dezvoltat doua “scoli de masaj”:
1. Scoala masajului occidental sau clasic – Europa centrala si de Sud, Orientul Mijlociu, Africa de Nord.
In aceste zone manevrele simple de masaj au fost utilizate in procesul de vindecare, ca si metoda de tratament pentru razboinicii raniti sau pentru mentinerea sanatatii.
Cea mai mare dezvoltare a masajului a avut loc in Grecia antica, unde era folosit ca si metoda de pregatire a atletilor, asociat cu antrenamentul fizic.
Romanii au preluat de la Greci anumite elemente, folosindu-le inspecial in baile publice ca si masaj igienic de dimineata (revigorant) si de seara (relaxant).
In “Cartea legilor medicinei” aparuta in Orientul Mijlociu, tehnicile de masaj sunt descrise pentru prima data din punct de vedere stiintific si metodic.
In Evul Mediu, masajul este izolat si desconsiderat, dar isi reintra in drepturi in perioada Renasterii prin contributia lui Hyperionus Mercurali.
In timp, proprietatiile si beneficiile masajului au devenit din ce in ce mai recunoscute, plasandu-l acum ca si metoda terapeutica in medicina, in educatie fizica si sport.
2. Scoala masajului energetic sau traditional – zona Orientului Extrem
Aceasta tehnica pastreaza principiile si filozofiile orientale in raport cu viata, boala, suferinta si starea de bine si plaseaza masajul in sfera mijloacelor de dobandire a echilibrului fizic si psihic. Asemenea şcolii ocidentale, şi masajul traditional are atat un rol terapeutic, cu scop de restabilire a circulatiei energetice in organism, cât si un rol de relaxare, destindere si prevenire.
Cele doua “scoli de baza” prezentate se centreaza in jurul conceptului de a restabili sau de a mentine starea de echilibru fizic si psihic, tehnicile ce le reprezinta nu sunt diametral opuse avand de multe ori acelasi punct de plecare.
